Armenia, my love

Am ajuns în Yerevan cu puțin timp înainte de miezul nopții, într-o zi de august din vara trecută. Am parcat mașinuța noastră închiriată într-un loc cam strâmt, dar care ni se părea în siguranță, și am pornit în căutarea hostel-ului la care aveam rezervare. Eram într-un cartier rezidențial întunecos, cu multe blocuri gri, fără niciun semn care să indice că pe aproape e vreun hostel.

Trecusem granița dinspre Georgia cu doar câteva ore în urmă, așa că nu apucaserăm să ne luăm cartele de Armenia și nu aveam cum să folosim GPS-ul sau să îl sunăm pe proprietar. Am mers mai bine de jumătate de oră printre blocuri, ca doi bezmetici, până când am găsit un geam de parter care arăta cât de cât a hostel. Înăuntru era micuț și cam murdărel, dar primitor, în stilul hostel-urilor din Europa de Vest.

A doua zi dimineață ne-am ocupat de câteva chestiuni administrative: am cumpărat cartele, am cumpărat ronțăieli pentru drum și în timp ce am mâncat micul dejun am stabilit exact traseul pe care aveam să-l facem în următoarele două zile de mini roadtrip prin Armenia. La o primă impresie Yerevan-ul îmi părea o capitală modestă, cu clădiri reci și impunătoare. M-a surprins, în schimb, căldura localnicilor, în special în comparație cu georgienii – până în acel moment petrecuserăm deja peste 20 de zile în Georgia. Datorită vecinătății celor două țări, mereu am privit Armenia ca pe o mică extensie a Georgiei. Ne așteptam să fie țări foarte asemănătoare, dar am descoperit că de fapt sunt destul de diferite.

În prima zi pe drum, când se întindeau în fața noastră kilometri întregi de asfalt (în general mult mai neted ca cel din Georgia) la capătul cărora, în depărtare, se zăreau niște munți mai atipici sau un grup de stânci roșiatice, mi-am dat seama că ar fi trebuit să stăm o lună în Armenia, nu 4 zile. Dar deja era prea târziu pentru astfel de schimbări, așa că nu ne rămânea decât să ne bucurăm din plin de ce avem.

La o primă informare turistică, ca să-i spunem așa, Armenia nu oferă prea mult. Este considerată (sau se consideră) prima țară creștină, așadar este împânzită de biserici vechi, chiar și de prin secolul IV. Oricât de frumoase sunt ele din punct de vedere arhitectural și al poziționării geografice – da, chiar am fost la multe biserici doar pentru locurile de vis în care erau așezate – pentru noi nu reprezintă o atracție principală. Am rămas surprinsă că încă nu abundă internetul de cât de frumoasă e țara asta, nu doar prin prisma bisericilor și a culturii extraordinar de veche și de bine păstrată, ci și datorită munților, dealurilor, canioanelor, cascadelor și a tot ce-i natură, practic. Eu nu m-am putut abține să nu o compar cu Islanda, mai ales când aveam imaginea asta în față:

Având o mașină ne-a fost ușor și plăcut să descoperim câte puțin din Armenia. Mai ales că nu există transport în comun în afara Yerevan-ului. Dacă vrei să vizitezi ceva anume trebuie să îți iei excursie de la agenții de turism. Nu știu cum ar fi fost asta, dar mă bucur ca nu a trebuit să aflu. Libertatea de a fi singuri la drum e de neprețuit. Am hoinărit pe unde-am vrut și cât am vrut noi.

N-am avut timp și pregătire pentru trasee prin munți, dar, DOAMNE, ce munți au armenii! Sălbatici, verzi, vulcanici, înalți, neturistici – după pofta fiecăruia. Ca să nu mai zic de drumurile prin munți! Nu-s perfect asfaltate, firește, dar sunt super decente. Într-o după-amiază am mers cu mașina până la un lac glaciar situat la 3185 m altitudine.

Oamenii ni s-au părut simpli, prietenoși, săritori, mândri. Sunt într-o continuă dezvoltare și pun la cale tot felul de lucruri utile și frumoase care să îi așeze un pic mai sigur pe harta turismului.

N-am intrat în adâncimile trecutului dureros al Armeniei, dar am citit și am auzit despre genocidul prin care au fost omorâți undeva la 1,5 milioane de armeni (de unde și problemele cu Turcia). Acest genocid nu a fost recunoscut la nivel oficial timp de foarte multă vreme. Abia în 2017, sub influența multor antropologi și sociologi cunoscuți din toată lumea și a unor organizații de profil, câteva țări au acceptat că masacrul început în 1915 de Imperiul Otoman a fost, conform definiției, un genocid. Cu toate astea, sunt multe țări care au o atitudine foarte rezervată asupra acestui aspect (adică nici nu recunosc, nici nu neagă genocidul), probabil ca urmare a influenței politice din partea Turciei. Bineînțeles că și până în acest moment Turcia neagă existența unor astfel de evenimente. La fel și Azerbaijanul, celălalt vecin al Armeniei. Ghici ce? Nici cu ăsta nu se înțelege.

E de la sine înțeles că genocidul a adus multă suferință și a lăsat urme adânci în istoria Armeniei. Apoi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, tot de prin aceeași perioadă și până de curând Armenia a tot avut conflicte și cu Azerbaijanul. Ultimul s-a încheiat în 1994, dar din câte am înțeles încă mai există dispute care nu reprezintă un conflict activ, dar ard mocnit.   

Despre trecutul și mai vechi al Armeniei nu știu să zic prea multe, deși un ghid din Yerevan ne-a turuit o oră pe tema asta. A fost mult, alambicat și un pic cam departe pentru percepția mea. Mi s-a părut însă fascinant că au o istorie așa de complexă și că au trecut prin atât de multe suișuri și coborâșuri.

Yerevan-ul este plin de clădiri masive, sovietice. Mare parte dintre acestea sunt dintr-o piatră de un roz pal, motiv pentru care Yerevan este numit “orașul roz”. Cumva, asta îl mai îndulcește un pic. N-am avut la dispoziție mai mult de câteva ore cumulate pentru capitala Armeniei și de multe ori am simțit că nu mă cucerește cu nimic orașul ăsta. Touși, n-am putut să nu observ că au foarte multe proiecte de renovare în curs și niște standarde destul de stricte când vine vorba de arhitectura clădirilor. Pe lângă asta, în ultimii ani s-a dezvoltat așa o rețea urbană de localuri și evenimente foarte cool. Yerevan-ul pare sub ocupația unor tineri care vor să îl readucă la viață cu orice preț :P.

Armenia este o țară săracă și are (încă) multe bătălii de purtat. Din prisma călătorului, oricât de frumoși i-ar fi munții, nu poate fi asemănată cu o țară vestică (ahăm, eu la astea mă raportez, că dintr-astea am mai văzut) – în sensul că poți să dai peste câteva neajunsuri acolo. Nouă ne-au scăpat câteva înjurături pe fond logistic cu toate că nu suntem foarte pretențioși și nici nu ne plângem ușor.

Totuși, pe mine m-a fascinat țărișoara asta mică și specială. Simt că am petrecut mult prea puțin timp acolo și dacă nu mă lua febra tanzaniană pe sus, anul ăsta sigur mai dădeam o tură prin Armenia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to Top